2005. Anul cel mai greu al grupării din Bănie este în pragul decesului. Am trăit în acest an cu toţii durerea unei pierderi imense, inexplicabile şi nemeritate. Am văzut echipa noastră de suflet pierzându-şi forţa şi respectul de sine din cauza unora care s-au crezut deasupra tuturor. Am văzut Universitatea rămasă fără nimic, încercând să-şi păstreze prin lupte crâncene sufletul. Am văzut-o îngenuncheată. Umilită. Plângând cu lacrimi de sânge un destin care nu îi fusese hărăzit, dar către care fusese împinsă. Am văzut cum i se cânta prohodul şi cum i se puneau lumânări la căpătâi. Am văzut-o scrâşnind din dinţi şi forţându-se să supravieţuiască. Ridicându-se de la pământ şi zbătându-se să trăiască. Nu au putut să o omoare, dar au făcut-o în final mai puternică. Loviturile primite i-au născut în suflet un nou crez. Acela al revanşei, al răzbunării. Şi fiara şi-a revenit. Purtând în inimă o dorinţă de viaţă mai mare decât o avusese vreodată, Universitatea a căutat să arate tuturor că nu este o echipă care trăieşte doar când şi cât i se permite, ci dimpotrivă, că este singura care poate decide când şi cum moare. A demonstrat că este o stare de spirit, şi nu o stare de fapt, şi că destinul ei este unul al luptei necontenite. Fiecare săptămână a fost una de chin în acest an. Fiecare victorie a fost udată cu sudoare şi sfinţită cu rugăciuni. Fiecare bătălie a fost una în care inamicul a fost mai aprig ca niciodată, dar în final am redevenit vii. Pentru că am fost aproape morţi şi echipa asta ne-a înviat. Am fost aproape deznădăjduiţi şi echipa asta ne-a redat speranţa. Am fost aproape săraci şi Universitatea ne-a umplut sufletele de fericire. Ce palmă am dat duşmanilor! Câtă satisfacţie am avut în suflete văzând cum urcă echipa asta călcând, etapă de etapă şi meci de meci, în picioare grupări de tot soiul. De “B”, de “A”, în funcţie de condiţiile respective. Anul 2005 e pe moarte. Vom îngropa o dată cu el o perioadă neagră din istoria Universităţii şi vom păstra în suflete doar momentul renaşterii acestei echipe. Pentru că numai îngropând durerea vom putea fi din nou fericiţi. Universitatea, îţi mulţumim că nu ai murit!