De la început trebuie spus că performanţa Stelei şi Rapidului în Cupa UEFA este incontestabilă şi a ridicat nesperat cota României pe plan internaţional. Mă număr printre cei care nu s-au bucurat de rezultatele lor şi chiar am suferit săptămâna trecută. Nu e o afirmaţie în stil Borcea. Sunt suporteri şi suporteri. Unii nu pot exulta sau nu se pot mândri vreodată cu un succes al echipelor amintite. Sunt cei care nu uită cât a suferit de-a lungul timpului Universitatea din cauza abuzurilor puterii, reprezentată de Steaua şi Dinamo. Cei care nu uită pietrele aruncate de feroviari şi au ieşit de multe ori din Giuleşti cu rucsacul pe post de caschetă. Cei care suportă live scandări “La olteni, m..e la olteni!” pe oricare arenă din capitală. Cei care au privit meciul Stelei cu Betis şi ştiau că, înainte de dubla manşă, Universitatea era echipa din România care trecuse de alb-verzii din capitala Andaluziei. Universitatea nu va mai fi singura formaţie din România care a atins penultimul act al Cupei UEFA. M-a şocat faptul că latura moderată a suporterilor Ştiinţei a trăit chiar intens victoriile Stelei şi Rapidului. Sintagma “pentru binele fotbalului din ţara noastră” poate fi valabilă în alte oraşe sau în altă ţară. Craiova se presupune că este tărâm interzis pentru astfel de manifestări, ce nu au nicio legătură cu patriotismul. Sau, dacă spune cineva că au, atunci nu mă mai interesează acest concept. Mă linişteşte gândul că locuitorii Craiovei au fost singurii care nu au ieşit în stradă, dar sunt conştient că acest lucru nu s-a întâmplat numai fiindcă aceia care ar fi sărbătorit “la statuie” cunoşteau riscul unei asemenea acţiuni. Degeaba Steaua a scos pe stradă 25.000 de oameni dacă atunci când nu câştigă două - trei etape are alături o mie de spectatori. Oricum, sărbătoarea lor a fost penibilă. Au intonat cu frenezie melodia unei formaţii din Occident, “Scooter”, fără a cunoaşte semnificaţia sau originea ei. Puteau la fel de bine să aleagă “Lambada” sau ceva hard-core moldovenesc ori o melodie interzisă copiilor sub 18 ani. Echipa nu are un imn al ei şi nu va putea să aibă niciodată. Pentru că nu se pot închina ode unei formaţii născute din tancurile sovietice. Aşa cum nici cântecul închinat dinamoviştilor de Ştefan Bănică junior, pentru un onorariu deloc neglijabil, nu poate fi scos în faţă. Poate doar la licitaţie. E posibil ca “Glasul roţilor de tren” să trezească fiori rapidiştilor, dar versurile au fost compuse de un suporter al Universităţii şi nu prea au acoperire. Rapid a fost şi va fi doar echipa unui cartier, care umple stadionul (de 15.000 de locuri) o dată la 10 ani şi nici vorbă să fie “peste tot acasă”.