România a suferit de-a lungul timpului din cauza compromisurilor de tot felul. Conducătorii ei, cu mici excepţii, s-au temut să se împotrivească, să se ridice contra duşmanilor sau să-şi negocieze prin forţă statutul şi independenţa. Ne-am mulţumit de nenumărate ori să ne numim un punct de echilibru, să nu deranjăm, să rămânem în anonimat, când de fapt nu am făcut altceva decât să ne afundăm în mediocritate. Cu mici excepţii, nu am excelat niciodată. Nici ca războinici, nici ca mesageri ai păcii, nici prin inteligenţă, nici prin muncă. Rămânem în mintea oricărui cetăţean european drept hoţii de buzunare din metrourile şi pieţele oraşelor occidentale, drept lăutarii ambulanţi sau, mai nou, drept traficanţii de carne vie. De teamă, nimeni nu face nimic. Nimeni nu spune nimic. În fotbal am început să scoatem capul, mai întâi prin scandările rasiste ale suporterilor, semn că Europa este cu ochii pe noi, gata oricând să ne tragă de urechi precum o învăţătoare pe un elev neastâmpărat. Echipele de club din România au avut o toamnă bună anul acesta. Am reuşit, după o lungă perioadă, să dăm semne de viaţă. Dar mi-e teamă că ne vom opri aici. Ca o alinare, în aceste condiţii, vine din urmă tânăra echipă a Craiovei. Văzându-i în toiul bătăliei pe copiii aceştia, simţi că nu e totul pierdut. Pentru ei nu contează cu cine joacă. Nu contează că au în faţă echipe de Divizia A sau “călăii” de 35 de ani din “B”, care nu urmăresc decât să-i faulteze. Copiii ăştia joacă uneori de parcă ei ar fi inventat fotbalul şi asta mă face să cred că ne vom găsi şi noi odată şi odată gloria. Îmi place la ei spiritul acesta de luptă, lipsa oricăror temeri, puterea de muncă, ataşamentul faţă de culorile clubului, demnitatea şi predispoziţia la sacrificiu. Dacă România ar fi avut conducători cu astfel de calităţi, acum am fi fost mult mai departe. Dar viitorul aparţine celor care vin din urmă. În fotbal sunt sigur că viitorul aparţine Universităţii, nu vă temeţi!